marți, 26 mai 2009


donor
îi iubesc pe toţi
oamenii care-şi trec prin sângele meu trăirile ca pe
banda unui aeroport
îi descompun rapid
le admir golurile
zidurile nealterate de vise
organele perfect rotunjite
aici mai reverberează o lumină intensă o dragoste
când o să mai vrei sa intri în mine
donează-mi o obsesie o depresie o boală incredibilă incurabilă
e singurul transplant rămas deschis între noi
eu fac doar ce ştiu de la tine îi iubesc
pe toţi cei care-şi trec prin mine ura şi dragostea într-o ruletă rusească
ies rapid din cursa asta cu arc de mare viteză
când pulsul o să ţi se strecoare din palme ca un şarpe subţire
dimineţile o să se transforme în cărbuni desenaţi pe pielea oraşului
în mine o să mai reverbereze o lumină intensă o dragoste
care mi se zbate în vintre ca un animal speriat

luni, 13 aprilie 2009


meanwhile city




o să învingem mi-a spus
mi-a legat cămaşa de forţă
coridorul lung se termina cu o fereastră plină de linişte
acolo puii decapitaţi îşi strânseseră fulgii pe umeri şi străluceau
era mult până la margine era un cer o lumină oarbă
multe vieţi puse la uscat
indivizi îngrămădiţi pe la colţuri morfolind lenjerie murdară
şi slăbănoagele ore de meditaţie luminate de şocuri electrice
spasme chicoteli toate îşi frecau satisfăcute în aer miile de picioruşe
emiţând cu pocnet scurt lumini de un albastru intermitent

simţeam oraşul
se apropia mârâind
imens ca sub microscop
pe străzi gândurile adormiţilor deveniseră uriaşe
roteau în mijlocul intersecţiilor fragmente de
realitate ei le numeau vise
de aproape atât de aproape se vedea clar
erau găuri negre în care
dispăreau toate sensurile culorile
oraşul traversa prevăzuta noapte alb-negru era o poză învechită
ruptă în punctele circulate

nu plec nu plec aici
ma simt în siguranţă în camera asta sunt o intersecţie importantă
oamenii albi ma traversează cu toate acele cu toate farurile aprinse
ca pe noaptea cea mai
din gură cuvintele îmi ies ca nişte fuioare de ceaţă
mă risipesc mă adun mă iubesc
aici sunt esenţa
fumegarea mulţimii de arderi interne

între timp totul e între

oraşul sparge ferestrele năvăleşte în mine
ca o apă saturată de fier-întâmplări
sirena salvării cântă un cântec vrăjit ademeneşte moartea în trup şi
râd îmi curg lacrimile de bucurie
lavaj gastric poate şi atropină
cât se chinuie ei cât se chinuie să rămân
scuip râzând ştiu deja
o să se termine şi o să înceapă
timpul care se întoarce pe partea cealaltă
timpul în care el o să-mi spună
o sa învin

gem

îmi strânge cămaşa de forţă
se aşează tăcut lângă mine şi
despicăm aerul nopţii cu priviri atente ca nişte
guri de mitralieră


miercuri, 8 aprilie 2009


când stai întins pe o bancă


de fapt nu stai întins pe nimic
e un cutremur de neoprit
început aproape de soare
toate lucrurile vin fix peste tine
cu precizia bisturiului
şi nu le poţi opri nu poţi opri sângerarea
eşti o piesă de domino care
dărâmă taie la rândul ei mai departe
eşti un soare ascuţit care se prăbuşeşte
peste femeia de lângă tine planeta tot mai îndepărtată
cu gânduri frigide şi gesturi molatice de abandon
în continua rotaţie a corpurilor
fiecare gest cu propria descompunere
despre dragoste
numai de bine

joi, 26 martie 2009

no woman, so cry
nighttime



mă ridic dintre vene şi umblu
îmi adâncesc tălpile în cuţitul străzilor
durerea mi se învârte în cap fiara captivă
gata sa muşte orice beregată i-ar ieşi înspre colţi
nu pot nu vreau să-i dau drumul
o ţin zdravăn în lanţ pe grasa asta animalul meu favorit
bine hrănit cu decepţii şi foamete
străzile îmi taie genunchii aerul fluieră de plăcere
orice femeie prin care trec se face coastă spre cerul meu personal
hohotesc din ascensor tremurându-mi guşa sătulă
jos rămâne lama străzilor o dâră delicioasă de sânge
şi haita de bărbaţi urlând înfometată
spre capul meu ce luminează ca o lună plină deasupra oraşului gol

sâmbătă, 21 martie 2009

undead



bisturiul nu are emoţii
tăietura e perfectă în carnea rece întinsă pe pat
ce puternică e totuşi viaţa îmi spun
carnea asta a fost până acum cineva care
avea ochii deja întorşi spre alte naşteri
mirosul de ficat umplea camera
frica mea era ghemuită spre uşă
un mare animal încolţit

acum s-a terminat în mintea mea e tăcere zăpadă
pe bolta neagră a cortexului
liniştea întinde pete de lumină
totul e frumos ca o auroră boreală

sub impulsul tăieturii corpul de pe pat
mişcă articulaţiile
aştept să deschidă ochi roşii lacomi
nu se întâmplă nimic
îmi trag nasul
mâna legistului nu tremură nu ezită
n-a pierdut niciodată un puls
iar moartea n-ai cum s-o pierzi
acul gros a intrat în arteră
mirosul de formol îmi înconjoară plămânii
ca un bondar vesel
zâmbesc spun un banc
atmosfera se destinde ca un balon
începem să urcăm